Îți mai amintești când te-ai gândit ultima oară la o altă realitate, la ceva ce-ar fi putut să fie, dacă într-un anumit moment ai fi făcut o alegere diferită? Poate gândul ăsta a apărut în urma unei scene la care ai asistat întâmplător, a unei frânturi de conversație sau a propriilor tale reflecții. Sau poate e un gând care, într-un fel sau altul, e mai mereu acolo.
Contemplând acea realitate ipotetică, probabilitatea de a fi simțit un disconfort este, statistic vorbind, semnificativ mai mare decât aceea de a te fi simțit bine. Suntem, se pare, predispuși la asta. Capacitatea noastră de a imagina desfășurări alternative ale trecutului se numește gândire contrafactuală și poate fi de două feluri: descendentă – ne imaginăm cum lucrurile ar fi putut fi mai rele; sau ascendentă, cea care ne domină gândurile – ne imaginăm cum, desigur, ar fi fost (mult) mai bine dacă…
GIROLAMO DA CARPI, „OCAZIA ȘI REGRETUL". WIKIMEDIA COMMONS.
REMBRANDT VAN RIJN, „ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR". WIKIMEDIA COMMONS.
Metameleia este cuvântul folosit de Aristotel într-o analiză (din Etica nicomahică), pe care azi o considerăm începutul reflecțiilor filosofice asupra regretului. Termenul a fost tradus în două feluri: regret sau remușcare, două emoții retrospective fundamentate pe ideea că ar fi fost mai bine dacă lucrurile s-ar fi desfășurat diferit. Textul de față se referă la prima dintre ele. Nu scriu aici despre vinovății sau traume severe, nu am căderea s-o fac. Regretul cotidian – să-i spunem așa – e cel pe care vreau să-l explorez.
Putem alege să teoretizăm sau nu pe marginea lui, aprofundând eventual scrierile unor gânditori precum Spinoza sau Nietzsche, însă un lucru e cert: cu toții știm cum se simte regretul. Doare. Iar uneori, experiența e extrem de intensă și tulburătoare. Filosoful Jeremy Bentham descrie două situații în care apare acest fel de durere: poate fi amintirea unei plăceri de care am avut parte și pe care știm că e puțin probabil s-o mai retrăim; sau poate fi ideea unei plăceri care n-a fost niciodată trăită în realitate, dar despre care credem că ar fi putut fi trăită dacă…
Câteva întrebări mă preocupă aici: Cum oare ar trebui să ne trăim regretele? Există bine și rău în felul în care le abordăm? Există un mod corect de a face asta? Și dacă da, poate fi el deprins?
Am putea fi tentați să credem că a ne gândi la trecut și la lucruri care nu mai pot fi schimbate este neconstructiv. Însă Daniel Pink, autor al cărții The Power of Regret: How Looking Backward Moves Us Forward și inițiator al World Regret Survey (una dintre cele mai mari baze de date despre regret, cuprinzând experiențele a zeci de mii de oameni din peste o sută de țări), ne spune că filosofia „No Regrets” – să nu privești înapoi, să fii mereu pozitiv – este una profund nesănătoasă. În loc să le reprimăm sau să le folosim pentru a ne complăcea în ele, Pink ne sugerează să privim regretele ca pe niște semnale.
În mod ideal, regretele ar trebui să fie instrumente prin care ne înțelegem pe noi înșine, indicii despre ceea ce este valoros pentru noi, impulsuri către acțiune – către schimbare.
Unul dintre motivele pentru care regretul merită atenție este chiar prevalența lui: conform unui studiu despre exprimarea emoțiilor în comunicarea de zi cu zi (Shimanoff, 1984), regretul este emoția negativă pe care o menționăm cel mai frecvent. El este strâns legat de luarea deciziilor (regretăm ceea ce noi am cauzat), iar modul în care îl procesăm ține de istoria noastră personală și ne poate influența comportamentul viitor.
Kathryn Schulz, jurnalistă și autoare, ne arată că regretul pentru lucrurile de care ne pasă cu adevărat are, conform literaturii de specialitate, patru componente specifice (a căror intensitate și persistență variază în funcție de motivul pentru care simțim regret). Prima componentă este negarea, o reacție emoțională primitivă de tipul „nu se poate, vreau să dispară”. A doua ia forma unui sentiment de dezorientare, de înstrăinare față de partea din noi care a luat decizia: nu o înțelegem și nu simțim deloc empatie pentru ea. A treia e o dorință intensă de a ne pedepsi singuri: e momentul acela în care ajungem să ne spunem cuvinte dure. Iar a patra, perseverarea: reluăm primele trei componente iar și iar, într-o buclă infinită. Însă dincolo de aceste etape dureroase, mai e ceva:
Regretele ne pot stimula creșterea personală, arătându-ne ce fel de oameni am vrea să fim și cum să facem alegeri care ne apropie de acea versiune a noastră.
În fond, regretele sunt legate de niște standarde pe care nu le-am atins. Ne arată cum am fi vrut – cum am vrea să fim. Altfel spus, ne pot conduce spre ceea ce psihologul american Tory Higgins a numit sinele ideal. Higgins a dezvoltat, în anii ’80, teoria discrepanței de sine (self-discrepancy theory), care pornește de la constatarea că oamenii tind să-și compare sinele real, actual, cu două tipuri foarte diferite de sine-model. Primul este ceea ce numim sinele ideal – cea mai autentică versiune a noastră, cea care rezistă presiunii sociale și se lasă condusă de aspirațiile noastre. Al doilea sine-model este sinele datorat (ought self) – persoana care ar trebui să fim conform îndatoririlor și responsabilităților noastre. Higgins a descoperit că ignorarea oricăreia dintre aceste două voci, adesea aflate în conflict, aduce disconfort pe termen scurt. Însă cercetări mai recente despre regretele pe termen lung (Gilovich și Davidai, 2018) ne arată că regretele profunde, cele pe care le resimțim peste ani, provin mai degrabă din ignorarea sinelui ideal – a persoanei care ne-am dori să fim.
Când facem alegeri, ar ajuta să ne întrebăm: oare ce e mai important pe termen lung? Care e regretul viitor pe care mi-aș dori să-l evit?
Câteva repere în procesarea regretelor
David Charles, analist de date și scriitor, ne spune că regretul sănătos implică în primul rând asumarea propriei autonomii: recunosc că eu am ales să acționez în felul care a condus la acel rezultat. În al doilea rând, presupune alegerea de a reflecta asupra întregului proces.
În episodul Why “No Regrets” Is Bad Advice al podcastului său, Laurie Santos, profesoară și cercetătoare la Universitatea Yale, împreună cu invitatul ei, Daniel Pink, ne propun să începem prin a determina categoria din care regretul nostru face parte: există regrete de acțiune (legate de ceea ce am făcut) și regrete de inacțiune (legate de ceea ce nu am făcut). Uneori consecințele faptelor noastre pot fi îndreptate, măcar într-o oarecare măsură: recunoaștem ce am făcut, ne cerem iertare și remediem ce poate fi remediat. Atunci când regretul este legat de ceva ce nu am făcut, soluția e la fel de limpede, ne spun ei: dacă este posibil, ar trebui să facem lucrul acela pe care l-am tot amânat.
Cu precădere în cazul marilor regrete, al acelor lucruri pe care nu le mai putem repara, e important să cultivăm compasiunea de sine și acceptarea ideii că a greși face parte din experiența umană. Kathryn Schulz, de altfel o adeptă a folosirii umorului în abordarea regretului, ne reamintește, într-o notă cu totul dezarmantă, că „nicio asigurare nu acoperă actele de idioțenie. Tocmai asta e ideea actelor de idioțenie, că te lasă complet neasigurat; te lasă expus lumii și expus propriei vulnerabilități și failibilități (…).”
Pentru mulți dintre noi, acceptarea universalității regretului și a ideii că ar trebui să fim buni cu noi înșine atunci când greșim nu e tocmai reacția naturală. Dar putem învăța să ne „îmblânzim” dialogul interior. Pe de o parte, e important să ne amintim că, așa cum scrie psiholoaga Kristin Neff, „fiecare ființă conștientă se află la intersecția unui număr mare de cauze și condiții interconectate care îi influențează comportamentul”, drept care lucrurile nu depind niciodată doar de noi. Pe de altă parte, putem avea mai multă grijă la felul în care ne alegem cuvintele: înlocuind de pildă acel „ar fi trebuit să…” cu „ce-ar fi dacă în viitor chiar aș…?”. E o reformulare subtilă care mută atenția de la durere înspre înțelegere, înspre a găsi eventualele părți bune din acea experiență.
Oarecum contraintuitiv, exprimarea regretelor ne poate fi și ea de ajutor. În general se presupune că dacă vorbim despre greșelile noastre vom simți rușine, însă știința arată că a le destăinui – fie unei persoane de încredere, fie într-un jurnal scris sau chiar folosind un reportofon – ne poate face să ne simțim mai bine. Atunci când le articulăm, regretele noastre devin ceva mai puțin înspăimântătoare și capătă un sens, conducându-ne astfel spre ultimul pas din procesarea lor: formularea unui răspuns coerent la întrebarea „ce am învățat din asta?”.
IMAGINE: DENISA COMAN
IMAGINE: DENISA COMAN
Într-un fel sau altul, regretul este o parte importantă a vieții noastre. Iar dincolo de rândurile de mai sus există încă multe aspecte de explorat – legate de identitate, compasiune, eșec, iertare… E un drum care ar putea începe, cred, prin a recunoaște semnificația și puterea regretului; iar aici o parafrazez pe Laurie:
Dacă ai făcut ceva în trecut care încă te frământă, repară acel lucru. Dacă nu ți-ai asumat provocarea aceea mare la care te îndemna sinele tău ideal, fă-o acum. Iar dacă nu mai poți schimba ce a fost, găsește căi de a privi acele regrete într-o lumină nouă – ca pe un impuls prin care sinele tău ideal te împinge în direcția corectă.