„Am fost foarte mișcată să constat că ați acordat cu adevărat atenție celor câteva pagini pe care vi le‑am arătat. Nu trag de aici concluzia că ele merită atenție. Privesc această atenție ca pe un dar gratuit și generos din partea dumneavoastră. Atenția este forma cea mai rară și cea mai pură a generozității.”
Fragmentul provine dintr-o scrisoare a gânditoarei și activistei Simone Weil către poetul francez Joë Bousquet, datată 13 aprilie 1942, și condensează un concept central al filosofiei lui Weil: atenția ca activitate spirituală și morală fundamentală — cea din care derivă cunoașterea, compasiunea și relația cu transcendentul.
Două decenii mai târziu, conceptul avea să fie preluat de Iris Murdoch, romancieră și filozofă irlandezo-britanică, care îl dezvoltă într-o direcție proprie, desprinsă de substratul mistic al lui Weil. În eseul The Idea of Perfection, publicat în 1964, ea imaginează povestea unei relații tensionate, ilustrând felul în care atenția morală, așa cum o înțelege ea, funcționează în cotidian:
„O mamă, pe care o voi numi M, simte antipatie față de nora ei, pe care o voi numi D. M o consideră pe D o fată destul de cumsecade, dar, deși nu chiar comună, cu siguranță neșlefuită și lipsită de prestanță și rafinament. (…) Să presupunem, de dragul exemplului, că mama, care este o persoană foarte «corectă», se poartă ireproșabil cu fata în tot acest timp, fără a lăsa să se întrevadă în vreun fel opinia sa reală. (…)
Timpul trece și s-ar putea ca M să rămână blocată într-un resentiment cronic și într-o imagine rigidă despre D, prizonieră (dacă pot folosi un termen care anticipează concluzia) a clișeului: bietul meu fiu s-a căsătorit cu o fată prostuță și vulgară. Totuși, M din acest exemplu este o persoană inteligentă și bine intenționată, capabilă de autocritică, capabilă să acorde atenție profundă și dreaptă unui obiect care i se înfățișează. M își spune: «Sunt demodată și convențională. S-ar putea să fiu plină de prejudecăți și limitată. S-ar putea să fiu snoabă. Sunt cu siguranță geloasă. Să privesc din nou.» Aici presupun că M o observă pe D sau cel puțin reflectează la ea în mod deliberat, până când, treptat, imaginea ei despre D se transformă. (…) Schimbarea se produce nu în comportamentul lui D, ci în mintea lui M. Iar D se dovedește a fi nu vulgară, ci reconfortant de simplă, nu lipsită de prestanță, ci spontană (…) și așa mai departe.”
„Am folosit cuvântul «atenție», pe care îl împrumut cu reverență de la Simone Weil, pentru a exprima ideea unei priviri drepte și iubitoare, îndreptate asupra unei realități individuale.”, scrie Murdoch.
Deși ne considerăm oameni buni, mulți dintre noi suntem uneori înclinați, conștient sau nu, să privim cu oarecare ostilitate o persoană, un grup, un gest, o situație. În astfel de momente, acceptarea îndemnului de a „privi din nou” implică un exercițiu de smerenie deloc ușor. Presupune să admitem o idee inconfortabilă, aceea că „e posibil ca eu să greșesc”. Dar care-i calea, te vei întreba, de-a ocoli diversele forme de autoamăgire și de-a ajunge la o percepție mai apropiată de realitate?
Anne Reynaud, una dintre elevele lui Weil, își amintește cum aceasta obișnuia să-și scoată elevii din sala de clasă și să-i adune sub un cedru înalt, unde „căutau împreună probleme de geometrie” — căutarea, și nu neapărat găsirea răspunsului, era scopul urmărit de Weil. Parcursul, susținea ea, este cel puțin la fel de important, dacă nu chiar mai important decât destinația: „Nici măcar nu contează prea mult dacă reușim să găsim soluția sau să înțelegem demonstrația, deși este important să ne străduim cu adevărat să o facem. Niciodată, în niciun caz, un efort autentic de atenție nu este irosit.” Pentru că fiecare efort, indiferent dacă produce sau nu un efect vizibil, cultivă în noi deprinderea atenției.
Viziunea ei asupra a ceea ce ar trebui să însemne educația te face să tresari. „Deși astăzi pare că oamenii nu-și dau seama de asta, scrie Weil, cultivarea facultății de atenție constituie adevăratul obiect și aproape singurul interes al studiilor… Toate sarcinile care solicită puterea atenției sunt interesante din aceleași motive și în aproape egală măsură.”
FOTO: DENISA COMAN
FOTO: DENISA COMAN
În povestea relației dintre M și D, Murdoch sugerează că a gândi ostil despre alții este semnificativ, chiar dacă nu acționăm imediat în acest sens. Viața morală începe în liniștea propriilor gânduri, odată cu decizia asumată conștient de-a da la o parte „vălul” centrat pe sine, pe care mințile noastre îl țes continuu. Motivul pentru care tindem să deformăm realitatea, crede Murdoch, are legătură cu egoul nostru. Urmărind constant să se protejeze cu orice preț, acesta ignoră sau alterează tot ceea ce nu-i pare convenabil sau direct relevant. Energia noastră „curge, și curge cu mai multă ușurință, spre construirea unor imagini ale lumii convingător de coerente, dar false”.
Atenția profundă și dreaptă este calea prin care putem contracara aceste stări de iluzie. Înțelegerea apare atunci când, la fel ca M, alegem să ne îndepărtăm de propriul sine — dorințe, așteptări, prejudecăți — și să privim spre celălalt cu smerenie și deschidere deplină. „Omul umil, ne spune Murdoch, poate vedea celelalte lucruri drept ceea ce sunt”, fiind acel om care e „cel mai probabil să devină bun”. Deși nimic din afara ei nu se schimbă, M își modifică percepția printr-un efort de atenție răbdătoare și generoasă.
Argumentele lui Weil și Murdoch provin din registre diferite, însă converg înspre aceeași idee: că esența unei vieți morale derivă din felul în care privim lumea. Este ceea ce determină, în bună măsură, felul în care alegem să acționăm.
Dacă ne gândim la ce presupune efortul atenției, spune Murdoch, „la cât de continuu se desfășoară și la cât de imperceptibil construiește structuri de valoare în jurul nostru, nu vom fi surprinși că, în momentele cruciale când avem de făcut alegeri, cea mai mare parte a procesului de a alege este deja încheiată.”