O stare firească

Îmi amintesc perfect momentul întâlnirii mele cu jungla. Era dimineața celei de-a doua zile; am plecat de cu noapte, într-o barcă îngustă de lemn în care abia încăpeam două persoane, să prindem răsăritul pe apa junglei ca să vedem delfinii. Am mers pe un braț principal de apă vreme de două ceasuri ajutați de lumina intermitentă a lanternelor frontale.

Lumina frontalelor pâlpâia mereu, și le foloseam cu rândul – când eu, când Roberto – ca să ne protejăm cât de cât de țânțari și alte insecte, care sunt atrase hipnotic de orice sursă de lumină. Evident că eu am vrut în prima seară să văd ce se poate întâmpla dacă las frontala aprinsă continuu. În 60 de secunde am fost învăluit de un nor de făpturi mici și foarte mici, care m-au mușcat de față, mi-au intrat în nas, mi se înghesuiau în gură și mi se lipeau de umezeala ochilor. Voiau să intre în mine cu orice preț, așa cum am vrut eu să intru în junglă.

După un timp ne-am apropiat de un pâlc de copaci inundat și am legat barca de un ficus. În fața noastră era o deschidere imensă de apă în care auzeam, fără să putem vedea din cauza întunericului, pufăiturile explozive ale delfinilor ce ieșeau la suprafață să respire. Am stat acolo până s-a făcut dimineață. În zonele dinspre Ecuator ale globului, soarele răsare și apune brusc, așa că nu am realizat când s-a ridicat cortina de întuneric. M-am trezit cu jungla devălmăşită în fața mea. Apa întinsă era agitată de suflul puternic al expirației delfinilor. Atât de tare și adânc se auzeau și atât de vital era sunetul expirației, că aveam impresia nu că expiră aer, ci că aruncă spre cer viață pură. Delfinii au venit la aproape 5 metri de barcă, le vedem creștetul capului cu eventul, înotătoarea dorsală și botul, toate învelite de pielea strălucitoare de culoarea grafitului. Vânau. Formau un fel de horă, un cerc în jurul bancurilor de pești, pe care le aduceau din adânc la suprafață. Peștii săreau din apă în aerul în care nu puteau să înoate și cădeau înapoi, unde îi așteptau delfinii.

Roberto mi-a spus că este vremea să mâncăm și noi, ca delfinii. Îmi era foame, abia așteptam micul dejun. Ne-am retras cu barca în mijlocul pâlcului de copaci inundat și am legat-o acolo. Sub noi apa avea în jur de 3-4 metri, era tulbure, nu vedeam nimic. (…) Am prins vreo șapte pești pe care, după ce i-a eviscerat și i-a crestat mărunt cu briceagul, i-am prăjit odată ajunși la mal.

Pescuiam, priveam delfinii, copacii ieșeau direct din apă, palmierii se ridicau deasupra tuturor, lianele și bromeliile atârnau ca niște cortine verzi prin care treceau păsările și săreau maimuțele. Imaginea aceea mi-a rămas în minte, mi-a fost sculptată pe retină și bucuria ce m-a cuprins a oprit timpul. Am simțit de undeva, din ancestralitatea ființei mele, o stare de exaltare și bucurie, era ca și cum am căutat de când mă știu locul acela și viața aceea și atunci le-am găsit.

Biologii și psihologii evoluționiști explică starea de bine pe care o dă întâlnirea cu natura luxuriantă sau experiența frumosului pe care o recunoaștem atunci când privim un tablou sau o fotografie cu un peisaj din natură din perspectiva faptului că noi suntem urmașii celor care erau, într-o perioadă lungă a evoluției speciei noastre, vânători și culegători. Triburile, sau mai bine spus acele grupuri nomade de oameni, recunoșteau instinctiv aceste peisaje pline de viață ca pe o sursă de hrană ce, implicit, le asigura supraviețuirea. Noi suntem astfel urmașii celor care au știut să caute, să găsească, să se lase atrași și să exploreze pădurile cele mai pline de viață, mai prospere și mai luxuriante. Prin urmașii lor, au transmis acest instinct de bucurie peste generații până la noi.

Un alt moment pe care mi-l amintesc perfect a fost cel al ultimei nopți. Era singura noapte în care se vedea cerul, priveam din hamac spre stele și atunci, ca într-o vâltoare, mi-au trecut prin cap mii de gânduri, am conștientizat lucruri de care nu fusesem conștient până atunci, am înțeles parcă multe din câte nu pricepeam și mi-au venit în minte întrebări pe care nu le avusesem până în acea clipă. După șase zile de junglă, am devenit parcă mai înțelept, și nu exagerez când afirm asta – nu demult neurobiologii au descoperit ceva ce se credea imposibil, și anume „neurogeneza de fază adultă”. Până de curând se credea că după maturizarea creierului nu mai apar neuroni noi, neuroni tineri, care să îmbunătățească rețelele din creierul nostru sau să-i înlocuiască pe cei morți. Prin marcarea unor celule stem, s-a descoperit faptul că, în anumite condiții și experiențe de viață, unele celule din creier se transformă în neuroni, formând sinapse și conexiuni noi, neexistente până atunci. Sunt câteva situații în viața noastră când neurogeneza de fază adultă are loc, iar una dintre aceste situații este explorarea naturii, a unui spațiu natural necunoscut până atunci. Se prea poate ca toate acele conexiuni de gânduri din capul meu să se fi făcut datorită neuronilor formați în creierul meu în urma întâlnirii cu jungla, deși, după datele din literatura de specialitate, creierul meu era deja adult.

Când vine vorba despre călătorii, ne gândim mereu, metaforic, la faptul că plecăm în lume să ne descoperim pe noi înșine. După experiența junglei, a urmat călătoria în L.A., iar în mijlocul metropolei americane chiar am înțeles cât de mult m-a ajutat jungla să mă descopăr. (…) Atât de mulți stimuli conștienți sau subliminali roiau în jurul meu, încât nu mai știam dacă actul voinței de a face ceva venea din mine sau îmi era indus. Asemenea lucruri nu le-am trăit în junglă. Jungla și orice colț de natură te izolează de stimuli urbani și naște acel univers în care te întâlnești, ca într-o bulă de săpun, cu tine, cu voința ta, cu sinele tău.

Poate că nu am simțit direct efectele pe care întâlnirea cu jungla le-a avut asupra sănătății mele, cu toate că, dacă nu mă vaccinam, probabilitatea ca ele să fie negative, și nu pozitive, era mult mai mare. Dar după acel scurt timp petrecut în imensitatea pădurii am trăit nu doar bucuria omului care găsește natura, ci și a naturii care se regăsește în om. Am experimentat acele momente de revelație și starea firească de întâlnire cu mine – și ce poți să-ți dorești mai mult de atât, mai mult decât un moment în care să treci dincolo de cerul cotidian al experienței tale?

Noi, oamenii, suntem parte a naturii și, astfel, întâlnirea cu oricare dintre formele ei – junglă, luncă, deal, mlaștină, plajă, livadă ori parc –, conștient sau nu, ne învăluie cu ceea ce este ea în esență, o armonie născută prin hazard din haos. Ne este însă greu să înțelegem în ce fel suntem parte din natură, pentru că de câteva generații încoace ne-am ascuns în spatele zidurilor și am uitat de unde am plecat, sau, dacă tot vorbim despre junglă, nu mai vedem pădurea din cauza copacilor.

Fragmentul este extras din cartea lui Alexandru Stermin, Călătorie în jurul omului, publicată la Editura Humanitas în 2021. Cu câteva zile înainte de a împlini 30 de ani, el pornește singur într-o călătorie în jurul lumii. Acest drum îl conduce către sine și către reflecții profunde asupra naturii umane: cine suntem, de unde venim, cum arată universul existenței noastre. Rezultatul este o poveste caldă și fascinantă, care îmbină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică.

Poți găsi cartea, alături de alte lucrări ale autorului, pe pagina sa Humanitas.

ALEXANDRU N. STERMIN este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș‑Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.