În toamna anului 1904, când un torent venit din munți a măturat un sfert din mica așezare sahariană în care se afla, Isabelle Eberhardt avea 27 de ani. Corpul ei a fost găsit sub o grindă a casei, înconjurat de paginile mânjite de noroi ale manuscrisului la care tocmai lucra. Hubert Lyautey, generalul francez responsabil de acea regiune și un admirator al spiritului liber al lui Eberhardt, a ordonat soldaților să scotocească printre dărâmături și să-i recupereze toate scrierile, care aveau să fie apoi reconstituite și publicate.
„Mi se pare că, înaintând în teritorii necunoscute, pășesc în propria mea viață”, nota Eberhardt.
Născută și crescută în Geneva, Isabelle era fiica nelegitimă a unei aristocrate fugare din Moscova. Primise, din copilărie, o educație impresionantă. Convertită la islam, explora Sahara Tunisiană și Algeriană, pe jos sau călare, scriind despre suferința localnicilor sub ocupație franceză. Avea să fie recunoscută postum drept unul dintre primii critici ai colonizării și ai misiunii sale „civilizatoare”.
Figură rebelă prin excelență, Isabelle s-a eliberat de toate constrângerile asociate condiției feminine din acea epocă, optând pentru asumarea unei varietăți de nume și identități — masculine și feminine, rusești, franceze și arabe. Într-o societate segregată social și sexual, travestiul funcționa ca un egalizator, dându-i acces la lumi altminteri interzise: a beduinilor, a soldaților, a misticilor religioși.
Isabelle d'Afrique, de Lucienne Favre. Wikimedia Commons.
Isabelle Eberhardt, de Louis David. Wikimedia Commons.
Viața ei era o lume a contrastelor și a exceselor de toate felurile. Cunoașterea profundă a limbii și a textelor religioase (citea Coranul în limba arabă de la 16 ani) a făcut posibilă inițierea ei în Qadiriyya, o frăție mistică sufi. Aceeași Isabelle — în cuvintele biografului francez Claude-Maurice Robert — „bea mai mult decât un soldat din Legiunea Străină, fuma mai mult kif decât un împătimit al hașișului și făcea dragoste de dragul de a face dragoste”.
Ea însăși nota în jurnal că are „două vieți: una plină de aventură și aparținând Deșertului, și o alta, calmă și odihnitoare, dedicată cugetării și departe de tot ceea ce ar putea să o tulbure.” Scrierea, de-o importanță centrală pentru Isabelle, îi aducea coerență și o ancora într-o lume interioară «aparte»:
„Trebuie să înveți să gândești. Este dureros, ia timp, dar fără aceasta nu e nimic de așteptat din punctul de vedere al fericirii individuale, al acelei fericiri care (…) nu poate proveni decât din existența unei lumi aparte, a unei lumi închise, care ar trebui să ne fie de ajuns pentru a trăi.”
Cel mai vechi document de tip jurnal pe care îl cunoaștem este Jurnalul lui Merer — scris pe papirus acum peste 4.500 de ani de un oficial egiptean de rang mediu și descoperit în 2013 la Wadi al-Jarf, pe coasta Mării Roșii. Merer nu ne-a lăsat un exercițiu de introspecție, ci o fascinantă agendă de lucru: el consemna activitatea zilnică a echipei sale implicate în construcția Marii Piramide din Giza.
Jurnalul, așadar, e o poveste veche. Însă James Pennebaker, psiholog social american, a fost primul care a arătat că jurnalul, ca practică reflexivă, are efecte biologice pozitive, măsurabile. Cercetări privind ceea ce a numit expressive writing, realizate de el începând din anii ’80, au relevat că atunci când scriem despre experiențele grele, ne eliberăm corpul de stresul reprimării și ne ajutăm mintea să le așeze într-o narațiune liniară, implicit să le înțeleagă — procese cu impact vizibil asupra sănătății emoționale și fizice.
Altfel spus, scrierea poate conduce la creșterea clarității și la o mai bună gestionare a emoțiilor.
Deși Pennebaker s-a concentrat inițial asupra traumelor severe, studii ulterioare — ale lui și ale altor cercetători — sugerează că scrierea reflexivă poate fi utilă în abordarea unei game mai largi de provocări cotidiene: procesarea anxietății, a tensiunilor interioare, a unor tranziții dificile. Un detaliu interesant observat de Pennebaker este că beneficiile cresc atunci când folosim cuvinte de cauzalitate („pentru că”, „de aceea”) și cuvinte de perspectivă („văd”, „cred”, „realizez”).
Susan Sontag, de Juan Bastos. Wikimedia Commons.
La 24 de ani, Susan Sontag nota: „Este superficial să înțelegi jurnalul doar ca pe un receptacul pentru gândurile private, secrete ale cuiva — asemenea unui confident surd, mut și analfabet. În jurnal nu doar mă exprim mai deschis decât aș putea-o face față de orice altă persoană; mă creez pe mine însămi. Jurnalul este un vehicul pentru propriul meu simț al identității.” Înainte de orice altceva, jurnalul e un spațiu în care Sontag se așază pe sine. Îl folosește mai ales când este neliniștită sau nesigură, când călătorește, când e confuză, când suferă profund sau când rezolvă o problemă.
„Scrisul funcționează întotdeauna pentru mine, chiar mă scoate din stări de depresie. Pentru că în scris îmi experimentez (cel mai mult) autonomia, forța, faptul că nu am nevoie de alți oameni” (1967).
Studiul „Putting Feelings into Words”, de Matthew Lieberman și echipa sa, publicat în 2007 în revista Psychological Science, avea să clarifice mecanismul neurologic din spatele acestor trăiri. Folosind RMN-ul funcțional, ei au demonstrat că numirea emoțiilor reduce activitatea amigdalei, structura din creier implicată în procesarea stimulilor afectivi. Asta înseamnă o diminuare a reacției emoționale și, implicit, mai mult spațiu pentru reflecție. E ceea ce se întâmplă și atunci când scriem despre lumea noastră interioară.
Practicat cu regularitate, acest gest al introspecției induce un sentiment de control și conștiință de sine și conduce la o mai bună înțelegere a experiențelor personale. Scrierea stimulează capacitățile cognitive, ne poate ajuta să identificăm tipare, să abordăm convingeri limitative și să clarificăm obiective. Poate transforma o minte haotică într-una mai organizată. În situații copleșitoare, ne ajută să discernem între ceea ce putem influența prin acțiune și ceea ce e în afara controlului nostru.
De ce ai avea un jurnal? Pentru că, de cele mai multe ori, răspunsurile, curajul, liniștea și claritatea vin din noi înșine.
4 octombrie 1946. Jeni Acterian scria:
„Nu e chiar atât de greu să ai voință. Totul e să știi precis ce vrei și ce nu vrei și să iei suferința în piept la început. Pe urmă, puțin câte puțin, se tocește totul și mai ai și voluptatea orgolioasă că n-ai făcut nici un compromis, că ești întreg și clar și neîngălat. E o satisfacție care la început nu contează, atât de mare e chinul, dar pe măsură ce se tocește durerea se amplifică satisfacția.”
2 noiembrie 1946
„Nu poți «pretinde» de la oameni nimic. Dacă te încăpățânezi s-o faci, suferi tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot. Înțeleg deci să fiu eu civilizată, umană și elegantă, indiferent de el, indiferent de orice om cu care am de-a face. Și principalul e să-mi văd de lucru.”
Jeni Acterian
9 decembrie 1946
„Ploua destul de tare, un fel de ploaie de vară cu picături mari. Șiroia pe asfaltul parcului Filipescu și nu era nici un câine pe stradă. Mergeam ghemuită în trenci în atmosfera aceea mizerabilă și am simțit dintr-odată că se pune ceva la loc în mine. În mod idiot și contradictoriu, ca pentru a-mi dovedi că nimic nu-i urât în sine, că orice depinde de viziune, viața mi s-a părut de-o minunată frumusețe. Strada neagră și strălucitoare, ploaia grea și parfumată, liniștea străzii sub lămpile care se clătinau în vânt mișcând umbre și lumini galbene; era frumos, într-adevăr frumos.”