Noduri

Alexis de Tocqueville a ajuns în Statele Unite, la Newport, pe 9 mai 1831. Avea 25 de ani și călătorea împreună cu un tânăr coleg magistrat, Gustave de Beaumont. Aduceau cu ei câteva scrisori de recomandare, câte o armă fiecare, un flaut, caiete și acuarele (în New York, Beaumont avea să realizeze o schiță cu vaci păscând la intersecția dintre Fifth Avenue și Twenty-sixth Street). Obiectivul declarat al călătoriei era studierea închisorilor americane, pentru a redacta un raport ce avea să servească noului guvern francez în reforma penitenciarelor. Însă pentru Tocqueville era ceva mai mult de atât: America însemna o distanțare de atmosfera pariziană tulbure în urma revoluției din 1830 — revoluție care marca ascensiunea clasei burgheze și declinul aristocrației, din rândul căreia provenea și el.

Cei doi au petrecut în Statele Unite 9 luni, călătorind prin tot estul american. Pe baza observațiilor personale, a lecturilor și a discuțiilor cu mai mulți americani proeminenți, Tocqueville a încercat să surprindă esența acestei societăți. L-a impresionat în mod special înclinația americanilor spre asociere civică, pe care o vedea drept resortul care făcea ca democrația lor să funcționeze: „Americani de toate vârstele, de toate condițiile sociale și cu cele mai diverse temperamente, observă el, formează neîncetat asociații. Pe lângă asociațiile comerciale și industriale în care sunt implicați cu toții, există și altele de o mie de feluri — religioase, morale, serioase, futile, foarte generale și foarte limitate, imense și foarte mici. (…) Nimic, în opinia mea, nu merită mai multă atenție decât asociațiile intelectuale și morale din America.”

Tocqueville nu a mai revenit niciodată în Statele Unite. Întors în Franța, a avut nevoie de trei ani pentru a scrie primul volum al cărții sale Despre democrație în America și de alți cinci pentru a-l finaliza pe al doilea.

Cluj, primăvara 2026. Nodul. Realizată din țesături și fragmente recuperate (resturi textile și cabluri IT), această lucrare de artă participativă îndeamnă la „reflecție asupra modului în care comunitățile se formează și se mențin”. Pe toată durata expoziției, publicul este invitat — folosesc aici cuvintele autorilor — „să intervină direct asupra lucrării prin adăugarea de noduri sau modificarea celor existente, contribuind astfel la o formă în permanentă devenire. Fiecare intervenție devine o urmă materială a unei prezențe individuale, integrată într-o structură colectivă mai amplă.”

Concepută și coordonată de Cristina Mocan, artist vizual și cercetător în artă, instalația este rezultatul unui parteneriat între Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, reunind contribuțiile mai multor artiști. Lucrarea te apropie, organic, de ideea că „structurile colective nu sunt entități fixe, ci se constituie continuu prin interacțiuni, tensiuni și negocieri între indivizi” — și că, în cele din urmă, o comunitate este definită de suma nodurilor care o compun.

În cartea sa Bowling Alone: The Collapse and Revival of American Community, publicată în 2000, Robert Putnam analizează mai multe studii empirice din diferite discipline pentru a înțelege cum a evoluat capitalul social de-a lungul timpului, dar și care au fost cauzele și consecințele acestui proces. „În primele două treimi ale secolului XX, constată el, un curent puternic i-a purtat pe americani spre o implicare tot mai profundă în viața comunităților lor; însă acum câteva decenii — în tăcere, fără niciun avertisment — acel flux s-a inversat, iar noi am fost luați pe sus de un contracurent perfid.”

Putnam a identificat o corelație între declinul angajamentului civic și patru caracteristici sociale: diferențele generaționale, televiziunea, presiunile legate de timp și bani, mobilitatea și expansiunea urbană. Contextul este cu siguranță și mai complicat în prezent, când rețelele sociale continuă și amplifică efectele negative ale televiziunii. Seth Godin vorbește despre sistemele care ne îndoctrinează de generații și care se auto-perpetuează. Despre marketingul omniprezent, care ne îndeamnă să ne răsfățăm, să ne preocupăm doar de noi înșine și să lăsăm pe mai târziu grijile pe termen lung. „Să ne facem cercurile din ce în ce mai mici.”

Cercetări din domeniul științelor sociale au adus dovezi conform cărora — ne spune Putnam — „calitatea vieții publice și performanța instituțiilor sociale (și nu doar în America) sunt într-adevăr puternic influențate de normele și rețelele de angajament civic. Cercetători din domenii precum educația, sărăcia urbană, șomajul, controlul criminalității și al consumului de droguri, și chiar sănătatea, au descoperit că rezultatele de succes sunt mai probabile în comunitățile angajate civic.”

Un exemplu puternic în acest sens ne este oferit de Eric Klinenberg, sociolog la Universitatea din New York, și autorul unui studiu despre valul de căldură mortal din 1995 în Chicago. El a observat că zone cu demografii similare au reacționat atunci diferit — în sensul că, acolo unde existau cooperare și solidaritate, oamenii s-au descurcat mai bine. Concluzia lui este susținută și în jurnalul Urban Climate (2022): știința și factorii de decizie recunosc din ce în ce mai mult valoarea capitalului social „în răspunsul la șocuri și dezastre și în recuperarea după acestea.”

Dincolo de asta, declinul angajamentului civic, arată Putnam, duce la amplificarea unei varietăți de probleme sociale: educație ineficientă, tensiuni economice, conflicte interne. În fapt, toate structurile sociale devin astfel vulnerabile.

„Urmăresc să identific trăsăturile noi sub care despotismul ar putea apărea în lume. Primul lucru care iese în evidență este o mulțime nesfârșită de oameni, toți egali și asemănători între ei, străduindu-se neîncetat să-și procure plăcerile mărunte și neînsemnate cu care își umplu viețile. Fiecare dintre ei, trăind separat, este străin de soarta tuturor celorlalți — copiii săi și prietenii săi apropiați constituie pentru el întreaga omenire; cât despre ceilalți concetățeni ai săi, el le este aproape, dar nu-i vede — îi atinge, dar nu-i simte; el există doar în sine și pentru sine singur; și dacă rudele îi mai rămân, se poate spune că și-a pierdut, în orice caz, patria. Deasupra acestei categorii de oameni se ridică o putere imensă și tutelară, care își asumă singură sarcina de a le asigura plăcerile și de a veghea asupra sorții lor.”

Prezentul, după cum se vede, confirmă deplin intuițiile celor doi. Dar unde, te-ai putea întreba, e calea de ieșire? În căutarea unor posibile soluții, Robert Putnam, George Monbiot și Seth Godin ajung toți la același răspuns: revitalizarea comunității.

Pentru reconstruirea capitalului social, Putnam face sugestii în șapte sfere pe care le consideră prioritare, invitând cititorii să dezvolte soluții inovatoare. Amintesc aici câteva dintre recomandările sale: în primul rând, reforme educaționale, inclusiv o educație civică îmbunătățită; încurajarea tehnologiilor care favorizează interacțiunea față în față; eforturi suplimentare în direcția noului urbanism; o artă și o cultură mai interactive.

La rândul său, Klinenberg pledează, în cartea sa Palaces for the People, pentru „infrastructura socială” — acele spații în care oamenii se pot cunoaște și începe colaborări: centrele comunitare, bibliotecile, fermele urbane, parcurile, piscinele, locurile de joacă, terenurile sportive.

Explorând condițiile care fac posibilă o regenerare socială mai amplă, Monbiot se oprește asupra studiului de caz Rotterdam. Acolo, „ca răspuns la închiderea bibliotecilor locale, un grup de rezidenți a creat, în 2011, o sală de lectură într-o veche baie turcească. Proiectul a început cu un festival de piese de teatru, filme și discuții, devenind apoi o structură permanentă. A devenit un spațiu de întâlnire în care oamenii puteau vorbi, citi și dezvolta noi competențe și, în scurt timp, cu ceva sprijin din partea consiliului local, a început să dea naștere la restaurante, ateliere, cooperative de îngrijire, proiecte ecologice, hub-uri culturale și colective de artizanat.” Modelul s-a extins organic. Aceste inițiative i-au inspirat și pe alții, astfel încât, la momentul în care Monbiot scria acest articol, numărul proiectelor civice din oraș era estimat la 1300. Cooperarea profundă devenise ceva firesc, atât pentru cetățeni, cât și pentru administrația locală.

„Nu știm cum să schimbăm toate sistemele care alcătuiesc cultura noastră, spune Seth Godin, dar putem începe prin a stabili standarde. Acțiunea comunitară creează parapete de protecție, limitele de care cultura are nevoie pentru a prospera.” Și tot el:

Instalația a fost concepută și coordonată de Cristina Mocan, artist vizual și cercetător în artă în cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca. Proiectul s-a desfășurat în parteneriat între Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, reunind studenți și membri ai celor două comunități universitare. Implementarea activităților a fost coordonată de Tina Chiriță, designer textil și doctor în arte vizuale, specialist de laborator (Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca), și de Aurelia Ciupe, coordonator compartiment Comunități (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca). Au contribuit artistic: Tina Chiriță, Larisa Petcuț, Bianca Balaban, Denisa Lupu, Anamaria Paneș, Denisa Grecu, Andreea Duca, Szakács Csaba-Samu, Cristina M. Mocan. Fotografii de Catrinel Alecu.